romanian wine art





Vinurile Salonului A&V


Arhiva


Vinul spumant - „şampania“


legendele vinului

Din legendele vinului

Conf. univ. dr. Aurelian OPREA

"Inteligenţa, calităţile umane şi riturile compun trilogia sensului vieţii" - Confucius

Știinţele moderne aplicate în diferite areale geografice ale globului pământesc servesc astăzi la clarificarea unor adevăruri istorice încă neştiute dar care se desluşesc pornind de la legendele şi miturile popoarelor.

Între ele, mitologia greacă constituie bază de plecare pentru cercetarea trecutului în viticultură şi vinificaţie. Faţă de mitologia Egiptului antic în care Osiris era zeul soarelui, în Grecia, Dionysos era zeul bogăţiilor pământului cultivat.

Creaţia legendară a grecilor homerieni, alături de vecinii lor din nord – tracii, a contribuit la apariţia şi dăinuirea cultului dionisiac. Pentru a demonstra relaţiile comune dintre greci şi traci putem folosi scrierile lui Homer, conform cărora luptătorii care au atacat Tracia de unde soseau zilnic corăbii cu vin trac, l-au îmbătat pe ciclopul Polifem (Billard, 1913).

Focul vinului

Alexandru Mitru în „Legendele olimpului“ arată că Dionysos a fost copilul Semelei, iubita lui Zeus, care a căzut pradă soţiei geloase Hera. Astfel, în urma unui incendiu provocat, Semela a murit iar Dionysos aflat incomplet dezvoltat în pântecul mamei, a fost salvat de Zeus care l-a împlântat în coapsa sa. De la naşterea „în flăcări“ a zeului Dionysos s-a transmis oamenilor „focul vinului“ ca o rază captivă a soarelui care generează incendiul naşterii.

După a doua naştere Dionysos a fost crescut de sora Semelei şi de nimfe, zeiţele apelor şi munţilor, virgine frumoase a căror veşminte erau împodobite cu flori (nysos – nimfă, în tracă). Când a crescut mai mare, Dionysos a avut ca prieten de joacă pe Ampelus, un mic satir, ce a fost omorât în timpul unei vânători de către un taur. Dionysos şi-a plâns prietenul iar după patimile sale, natura, din trupul neînsufleţit al lui Ampelus a făcut să răsară viţa de vie. Astfel, din lacrimile unui zeu oamenii sorb de atunci încoace „iluminarea sufletului şi uitarea“ care potolesc necazurile.

„Zeul a plâns pentru a alina lacrimile muritorilor“ (după Nonnos, poet grec din sec. IV î.C., citat de K. Christoffel, 1957).

De atunci şi până astăzi, credincioşii adresează viţei de vie cântecul de glorie şi mulţumire intitulat „Darul său divin“ (după Nonnos):

„În mireasma încântătoare a strugurilor tăi,
Simt încă parfumul dragostei tale.
Nici o plantă nu se poate asemui boabelor tale,
Căci în noua picătură a strugurilor tescuiţi,
Băutura ta conţine toate celelalte plante,
Legate de toate florile posibile.
Floarea ta împodobi-va toate câmpiile primăverii…
Aşa fac eu dulcele vin
Și mă încolăcesc în jurul unei ghirlande şi port.
Astfel, în inimă, ca pe un prieten, pe Ampelus însuşi.“

Dionysos a devenit stăpânul Atenei iar ulterior a fost zeificat sub denumirea unanim acceptată de „zeul vinului“ cucerind pe rând toate cetăţile Eladei în care era adorat şi sărbătorit. Ritul dionisiac a fost la început mai brutal – în timpul serbărilor consumându-se carne în stare crudă rezultată din sfâşierea animalelor vânate. Mai târziu, cultul dionisiac a căpătat simboluri noi privitoare la viaţa oamenilor; astfel, unele sărbători au devenit „vesele“ şi chiar orgiastice, reprezentând bucuria, triumful vieţii asupra morţii (reînvierea), care coincideau cu anotimpul primăverii şi mişcarea de primăvară a sevei viţei de vie.
Alte serbări erau „triste“ închipuind înmormântarea care se desfăşurau toamna odată cu îngroparea viţei de vie.

Sărbătorile vesele

Sărbătorile vesele se manifestau sub formă de cortegii cu muzici zgomotoase, strigăte, manifestări extatice, orgiastice, cu caracter rustic şi agrar, ce exprimau sensuri ale vieţii vegetale reînviate. Ele exercitau un fel de acţiune magică (vrăjitorie), spre a obţine fertilitatea solului pentru anul agricol următor (I.C. Teodorescu, 1966).

La început, locuitorii din mediul rural sărbătoreau astfel:

În prima zi a sărbătorilor vesele se aduceau jertfe zeului; în ritualul de închinare către zeu erau prezente libaţiile. Acestea reprezentau un obicei de a turna vin pe carnea animalelor sacrificate; cu timpul chiar şi beţiile purtau denumirea de libaţii, fără ca acestea să aibă un caracter decadent şi prin care se adora învierea naturii şi belşugul rodului. Prima zi a serbărilor se mai numea şi „ziua amforei“, pentru că acum se destupau vasele de lut cu vin nou care era degustat şi oferit spre vânzare cumpărătorilor. Stăpânii şi sclavii fraternizau, iar sclavii aveau voie să spună şi să facă tot ce voiau.

În ziua a doua, denumită şi „ziua cănii“ avea loc o ceremonie, iar seara se desfăşura o procesiune a căsătoriei lui Dionysos în sunete de flaute, timpane, clopoţei şi cântecul sacru al bacantelor. În procesiune erau incluse nimfe, menade şi satiri. Cănile special denumite „xoeg“ (choe) erau umplute cu vin iar, la semnalul unei trâmbiţe se ridicau şi se beau pe nerăsuflate.

Ziua a treia era denumită „ziua îndoliată a ceaunelor“ (xúppot) în care se fierbeau ierburi simbolice pentru hrana „umbrelor“ şi se făceau libaţii pe cele 14 altare ale sanctuarului; slujba se termina cu un pomelnic al celor dispăruţi.

Mai târziu, la oraşe, se sărbătoreau „Marile dionisiace“ (martie-aprilie) care simbolizau victoria primăverii asupra iernii.

În prima zi se instituia o procesiune prin care se purta prin oraş statuia de lemn al lui Dionysos. În următoarele două zile preoţii sacrificau o sută de boi, iar participanţii împodobiţi de sărbătoare se veseleau şi cântau în coruri dithirambice imnuri în cinstea lui Dionysos. În ziua a patra se făcea premierea corurilor, iar seara avea loc „komosul“ (serbarea veseliei), după care aveau loc prezentări dramatice la „teatrul lui Dionysos“.

În Atena teatrul lui Dionysos a fost construit în sec. IV-V î.e.n. având o capacitate de 14.000 de locuri; în anul 534 î.e.n. a fost prezent la Atena poetul antic Thespis care a simbolizat prin procesiune intrarea lui Dionysos în Grecia într-o căruţă în formă de corabie (în latină „carrus navalia“ de unde derivă carnaval).

Serbările triste

Serbările triste, de toamnă (Oschophoriile) erau legate de culesul viilor fiind adresate cuplului Dionysos – Ariadna. Cu acest prilej se organizau alergări pe jos care erau premiate cu băutura simbolică - cupa de vin; culegătorii se murdăreau pe faţă cu drojdie de vin, se îmbrăcau în piei de capră, iar pe frunte purtau cununi din coarde de viţă de vie cu struguri şi iederă. Se forma un cortegiu zgomotos semnalând încheierea unei perioade de vegetaţie şi începutul iernii.

Cultul lui Dionysos a avut o influenţă activă asupra dezvoltării religiei, dar şi a poeziei şi artelor plastice. Astfel, în antichitatea greacă s-au născut poezia orfică (poeme, principii filosofice atribuite lui Orfeu, fiul regelui Traciei şi al muzei Calliope) şi dithirambul (poem liric în onoarea lui Dionysos), precum şi toate formele teatrului de astăzi: drama, tragedia şi comedia.